vineri, 21 septembrie 2012

o zi



M-am trezit brusc, deşi încă somnul mă copleşea... îmi place să  dormitez înfundată în patul moale şi prietenos. Cu ochii mijind încerc să desluşesc camera fără să mă trezesc de-a binelea. Am zărit draperiile de la geam şi atunci am ştiut că sunt la Moşie. Din acel moment somnolenţa îmi dispăru şi, cu regret parcă, îmi întind mâinile, semn că este timpul să mă dau jos din pat. Totuşi, mă mai ghemuiesc încă o dată sub duna pufoasă şi călduroasă, încercând să mai dorm puţin.
Degeaba. De prin geamurile destul de secretoase, se aude ciripitul unui stol de păsărele, deşi ţipătul unui piţigoi este deasupra tuturor,şi, în surdină, se aude în depărtare torsul alintat al unei drujbe...

Liniştea aceasta atât de dulce mă seduce de câte ori sunt la Moşie, chiar dacă ţipătul şăgalnic al unui copil sau motorul ambalat al unei maşini îmi aduce aminte că sunt printre oameni.

Este timpul să mă trezesc.

... aici timpul parcă se măsoară altfel... oricum, timpul meu este diferit faţă de cel al localnicilor, asta este sigur! Aici timpul curge încet, molcom, fără grabă şi isterii urbane.

Trag draperiile şi soarele îmi invadează camera, dăruindu-mi cu dărnicie din viaţa lui, iar muşcatele aliniate la geam mă învăluiesc cu parfum discret de dimineaţă înrourată.  Trag adânc aer în piept şi-mi capăt buna dispoziţie pierdută în oraşul prăfuit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu