M-am trezit
brusc, deşi încă somnul mă copleşea... îmi place să dormitez înfundată în patul moale şi
prietenos. Cu ochii mijind încerc să desluşesc camera fără să mă trezesc de-a
binelea. Am zărit draperiile de la geam şi atunci am ştiut că sunt la Moşie. Din acel moment
somnolenţa îmi dispăru şi, cu regret parcă, îmi întind mâinile, semn că este timpul
să mă dau jos din pat. Totuşi, mă mai ghemuiesc încă o dată sub duna pufoasă şi
călduroasă, încercând să mai dorm puţin.
Degeaba. De prin
geamurile destul de secretoase, se aude ciripitul unui stol de păsărele, deşi
ţipătul unui piţigoi este deasupra tuturor,şi, în surdină, se aude în depărtare
torsul alintat al unei drujbe...
Liniştea
aceasta atât de dulce mă seduce de câte ori sunt la Moşie, chiar dacă ţipătul
şăgalnic al unui copil sau motorul ambalat al unei maşini îmi aduce aminte că
sunt printre oameni.
Este timpul să
mă trezesc.
... aici timpul
parcă se măsoară altfel... oricum, timpul meu este diferit faţă de cel al localnicilor,
asta este sigur! Aici timpul curge încet, molcom, fără grabă şi isterii urbane.
Trag draperiile
şi soarele îmi invadează camera, dăruindu-mi cu dărnicie din viaţa lui, iar
muşcatele aliniate la geam mă învăluiesc cu parfum discret de dimineaţă înrourată.
Trag adânc aer în piept şi-mi capăt buna
dispoziţie pierdută în oraşul prăfuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu